Determinarea conținutului de dioli de policarbonat are ca scop evaluarea purității și compoziției produsului, oferind astfel parametri fiabili ai materiei prime pentru sinteza ulterioară a poliuretanului. Deoarece diolii de policarbonat sunt polimeri caracterizați printr-o distribuție specifică a greutății moleculare, fracția lor de masă nu poate fi determinată în mod tipic direct prin cântărire sau titrare simplă, spre deosebire de compușii cu greutate moleculară mică. În consecință, testarea practică implică o evaluare cuprinzătoare a compoziției și calității produsului pe baza caracteristicilor structurale și a cerințelor de aplicare, utilizând indicatori precum valoarea hidroxilului, greutatea moleculară, conținutul de umiditate și valoarea acidă. Dintre acestea, valoarea hidroxilului este un parametru critic; prin măsurarea conținutului de hidroxil pe unitatea de masă a probei, acesta reflectă indirect greutatea moleculară medie și reactivitatea diolului de policarbonat.
Determinarea valorii hidroxil folosește în general titrare chimică. Acest proces implică reacția grupărilor hidroxil din probă cu reactivi specifici, măsurarea consumului de reactiv prin titrare și calcularea valorii hidroxil din rezultate. Procedura necesită cântărirea cu acuratețe a probei și controlul strict al condițiilor de reacție pentru a se asigura că reacția continuă până la finalizare. Ulterior, titrarea este efectuată împreună cu un test martor în scopuri de calibrare. Valoarea hidroxil a diolului de policarbonat este calculată pe baza masei probei, concentrației titrantului și diferenței de volum de titrant dintre probă și testul martor. Pentru produsele cu structuri și greutăți moleculare bine definite, greutatea moleculară medie și compoziția pot fi analizate în continuare prin compararea valorilor teoretice ale hidroxilului cu rezultatele experimentale.
În plus față de determinarea valorii hidroxil, pot fi utilizate metode de caracterizare suplimentare - cum ar fi 1H-RMN (rezonanță magnetică nucleară de protoni), spectroscopie în infraroșu (IR) și cromatografia cu permeație pe gel (GPC). Spectroscopia IR confirmă structura chimică prin identificarea vârfurilor caracteristice de absorbție asociate cu grupările carbonat și hidroxil; GPC determină greutatea moleculară medie numerică, greutatea moleculară medie în greutate și distribuția greutății moleculare; și spectroscopia RMN permite analiza detaliată a structurilor lanțului molecular și a proporțiilor diferitelor unități structurale. În controlul practic al calității, o combinație de analiză chimică și instrumentală este de obicei utilizată pentru a oferi o evaluare completă a conținutului de diol de policarbonat și a calității produsului.